Despre Dumnezeu

Cineva m-a intrebat ce inseamna pentru mine Dumnezeu...si la inceput mintea mea a inceput sa scotoceasca prin toate cotloanele sa gaseasca raspunsul, sa-si aduca aminte ce a auzit, ce a invatat, ce a citit, ce stie, ce crede...

Apoi s-a facut liniste si mi-am amintit ce simt, ce e mai presus de cunoastere si anume ca Dumnezeu este spatiul in care se intampla  totul asa cum este, ca este ca un ocean, iar noi suntem picaturi care contin in ele intregul ocean, picaturi din intreg, din Dumnezeu.

Si fiecare din noi este un spatiu in care ne creem realitatea asa cum dorim, constient sau nu, facand in fiecare moment prezent alegeri, iar toate aceste alegeri insumate nu sunt altceva decat viata pe care o traim.

ACUM, eu aleg sa fiu un spatiu de iubire, de liniste, de inspiratie, de gratie divina, de creativitate, de pace si lumina...

Tu ce alegi?

Cine sunt eu?

La un moment dat am inceput sa-mi pun intrebari despre cine sunt, ce caut eu aici, care e drumul meu, ce am de facut...si, dupa lungi si alambicate cautari as fi zis ca stiu raspunsul la toate astea. Dar iata ca dupa acea "cunoastere" a ceea ce sunt EU, a venit si momentul in care mi se pare ca nu mai stiu nimic despre mine si viata mea...ca am o multime de relatii de dependenta, deci nu sunt un om independent, ca desi exista o dezvoltare spirituala lipseste autocontrolul si disciplina, ca desi traiesc in armonie nu mi-am propus sa ating vreun scop in viata si ca fara un tel esti ca o frunza-n vant, ca prieteniile pe care le am nu sunt "bune" pentru ca nu ma ajuta sa ma dezvolt, ca familia trebuie sa fie o echipa si nu doar o notiune, ca potential exista pentru a atinge excelenta, dar...nu e folosit.
Cred ca de multe ori dintr-un raspuns la o intrebare poate se nasc alte doua intrebari si cu toate ca stiu ca daca apare intrebarea exista si raspunsul, tot nu reusesc sa mai vad puncte de reper pentru a-mi crea viata si realitatea altfel.
E clar ca in viata oricui apar schimbari, puncte de cotitura sau chiar momente in care totul se aseaza altfel, dar intrebarea mea, nelinistea mea e ca nu mai stiu cu ce sa incep si cu ce sa termin.
Si eu unde sunt? Tu unde esti?
Si ce am de facut? Poate doar sa respir adanc, in liniste, de cateva ori...si sa ma mai uit din nou...

O imagine cât 1000 de cuvinte…

Deunăzi mi-a fost dat să aud cea mai mare enormitate. Parol !

Dar să povestesc :

Discutam despre un roman, recomandat de mine si citit de persoana respectivă. Că aşa, că pe dincolo, băteam apa să nu ne înecăm. Chiar mă simţeam ca o broscuţă pe lac – în largul meu. Nu importă ce anume credeam noi despre cartea respectivă că doar nu suntem critici literari, dar, în general, ne face plăcere sa discutăm despre lucruri care ne încântă simţurile. Pe unii doar, cum aveam să constat pentru că, la un moment dat, (aici, fie vorba între noi, fierbea de mult s-o spună) aud : ‘Cea mai mare tâmpenie în ziua de azi este să citeşti !’

S.O.S ! S.O.S ! Broscuţa în derivă ! Pe cuvânt că am rămas fără grai. Şi-a venit şi completarea: ‘Este suficient să te uiţi la TV pentru că, o imagine înseamnă 1000 de cuvinte !’ Naufragiu la broscuţă. Şah-mat !

Deci, a făcut mişto sau era convins de ce spune?

Pe pariu că era convins ?

Pentru mine e greu să-mi explic cum această afirmaţie spusă într-un anume context (o imagine de excepţie vorbeşte de la sine – aşa aş explica-o eu pe scurt) poate fi folosită ca un dicton, ca o regulă ! Cât de tare trebuie sa urăşti cărţile ca să le excluzi printr-o simplă metaforă ? Of, sărmanii scriitori, ce-or fi avut în capul lor când au scris ? Ei ca ei, dar proştii ăilalţi de le citesc…

Acum nu ştiu de ce mă intrig, poate că americanii (de ce nu, poate britanicii?) or fi făcut ei un studiu care relevă cât de nocivă este lectura (noaptea la veioză !)  şi eu l-am ratat când l-au prezentat la TV. Că doar am spus ca la TV nu mă uit decât ocazional. Blasfemie! Mai bine tăceam.

Dom’le, păi şi eu pot să spun ca oamenii se impart în doua categorii. Uite aşa :

Prima : ăia de stau 9 luni in burta mamei liniştiţi, având grijă doar ca organele să li se dezvolte în regulă (nu insist asupra acestei categorii, e insignifiantă !) ;

A doua : restul care, timp de 9 luni, mănâncă lichidul amniotic cu compendii de ştiinţă, şi creierul lor este deja saturat la 1 zi viaţă. Şi ei trec prin viaţă doar ca să privească imagini, care conţin (fiecare, da ?) câte 1000 de cuvinte, pentru simplu motiv că deja s-au născut culţi!

 Fir-aş, din categoria asta aş fi vrut să fac parte. Să-mi injectez cuvinte din imagini, câte-o 1000, câte-o 1000 (fără număr, fără număr !), nu să tot stau cu perfuzia de braţ toată viaţa !

Şi da, să spunem că nu citeşti deloc. Cum ştii să apreciezi acele imagini de 1000 de cuvinte ? Care ar fi măsura etalon a creierului tău ? Ce faci cu sinapsele ? Le laşi liniştite, paralele ca liniile de telegraf, sa vină rândunelele sa fredoneze pe ele ? Sau le scurtcircuitezi cu informaţii de calitate ca să nu te facă de râs când deschizi gura ?

Cine îţi garantează calitatea din canalele mass-media ? Nimeni. Singur, după gradul de cultură.

Dar calitatea din bibliotecă ? Posteritatea autorului, faima scriitorului, faptul că după ce-i termini un roman ai mai vrea să-i mai citeşti din opere. Există cărţi bune ? Nu ştiu dacă poţi da definiţia unei cărţi bune, dar sunt convinsă că acea carte care ţi-a plăcut este cu siguranţă o carte bună.

Nu mai întind pelteaua, ce am avut de zis am zis. Nu am intenţia să conving pe nimeni că e bine să citeşti. Ce pierd, ce câştig? Dar nici nu emit inepţii cu grad de axiomă. Ar trebui să ne dea de gândit gradul de cultură al majorităţii tinerilor din ziua de azi care nu ştiu să completeze o simplă cerere. Şi n-o spun eu, o spun statisticile de la actualul BAC.

… generaţia celor 1000 de cuvinte, cu părinţi care au descoperit imaginile alea.

AMIN

DE CE NE ÎMBOLNĂVIM

Majoritatea oamenilor privesc boala ca pe un ghinion în viaţa lor, o nedreptate, mai ales dacă este vorba de o maladie ereditară sau e luată de la cineva. Orice boală sau accident apărut în viaţa ta a fost provocat de tine. Boala este pur şi simplu un semnal al corpului tău.

Supraconştiinţa ta, îţi trimite un mesaj ca să-ţi atragă atenţia asupra faptului că în acţiunile, vorbele şi gândurile tale este ceva care se opune legii iubirii. De aceea este necesar să captezi mesajul şi să mulţumeşti supraconştiinţei tale că ţi l-a transmis. Dacă nu reuşeşti să descifrezi mesajul, bolile şi accidentele tale nu vor face decât să se intensifice.

Cănd starea de rău persistă, e timpul să vezi neapărat despre ce e vorba. Dacă boala e puternică înseamnă că ea s-a instalat în tine de multă vreme. Este sufletul tău care strigă ajutor. Trebuie să revii pe drumul cel bun, pe drumul dragostei.

Fiecare boală, indispoziţie sau accident nu este decât un semnal. Boala încetează de îndată ce ai înţeles mesajul. Cu cât doreşte omul mai mult să se schimbe cu atât mai repede şi mai uşor se desfăşoară însănătoşirea lui.

Bolile sunt cu miile, iar cauza este una singură: insuficienta iubire . Ne cufundăm în uman şi începem să depindem de acesta, adică de viaţă, desfătare sexuală, mâncare, dorinţe şi conştiinţă. Cu cât depindem mai mult de acestea cu atât mai mare va fi îmbolnăvirea.

Boala este un bec roşu care ne avertizează asupra faptului că noi ne aflăm pe un drum greşit. Practic te vindeci trupeşte dacă te-ai vindecat sufleteşte.

Noi oamenii suntem alcătuiţi din trei componente: trup, suflet şi spirit, asemeni Sfinei Treimi: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh şi orice dezechilibru al uneia din cele trei structuri ne aduce suferinţă.

Boala şi starea de rău sunt opuse sănătăţii şi stării de bine şi se manifestă în realitatea ta din vina ta. Tu nu poţi să fii bolnav fără ca la un anumit nivel să-ţi cauzezi boala şi poţi să te faci iarăşi bine într-o clipă, pur şi simplu decizând aceasta.

Toate bolile sunt autocreate. Până şi doctorii îşi dau seama acum de modul în care oamenii se autoîmbolnăvesc. Oamenii cu un orgoliu interior crescut atrag boala şi nenorocirea.

Boala ne obligă să ne schimbăm lăuntric, să ne transformăm. Cu cât mai puternic se schimbă omul lăuntric în direcţia bună cu atât mai puţine medicamente îi sunt necesare şi mai repede poate învinge boala.

Întotdeauna bolile apar în câmpul energetic al omului cu mulţi ani înainte ca ele să se manifeste în planul fizic. Câmpul energetic este primordial în raport cu corpul şi îi determină acestuia soarta, caracterul şi starea fizcă. Organismul trebuie să blocheze programele distructive ce au pătruns în câmpul omului. Cu cât este mai puternic şi mai periculos programul distructiv, cu atât mai eficientă şi mai sigură poate să fie blocarea acestuia, adică boala. Dacă distrugem armonia dintre noi şi univers vom avea parte de boli, nefericire, necazuri şi suferinţe.

Gândurile sumbre, pline de neîncredre, grijile, ura şi frica, împreună cu rudele lor: anxietatea, amărăciunea, nerăbdarea, avariţia, lipsa de amabilitate, obiceiul de a judeca pe alţii şi de a-i condamna, toate acestea atacă trupul la nivelul celulei, ceea ce va conduce la suferinţă, nefericire şi deprimare. În aceste condiţii este imposibil să ai un corp sănătos.

Prin gândurile, dorinţele şi obiceiurile noastre inducem sănătate sau boală în corpul fizic. Noi suntem singurii răspunzători pentru starea noastră de sănătate, pentru fericirea şi nereuşitele noastre.

Nu Dumnezeu ne trimite boli, accidente sau suferinţe, ci noi ni le creem singuri prin gândurile noastre distructive. Cu alte cuvinte, culegem ce am semănat în trecut.

A-ţi fi teamă de o boală înseamnă a-i înlesni evoluţia, a o provoca. Dacă aveţi gânduri despre boală şi suferinţă trupul va atrage aceste gânduri în corpul fizic.

Gândiţi-vă că întâmplările nu sunt cauze ci efecte ale stării mentale în care vă complaceţi.

Boala nu trebuie considerată ca o pedeapsă sau ca o nedreptate. Ea este cel mai drept act din existenţa noastră, pentru că a fost generată de comportamentul nostru mental şi afectiv. Prin gând omul se îmbolnăveşte şi tot prin gând el se vindecă.

Orice boală porneşte din minte. Mulţi bolnavi îşi pregătesc în mental, cu străduinţă, anii de-a rândul, o înbolnăvire definitivă. Nimic nu se manifestă în corp fără să aibă un prototip mental corespunzător.

Adevărata vindecare începe în momentul în care ne gândim ce am vrea să facem atunci când ne vom recâştiga sănătatea. Nu tratamentul medical este cauza vindecării, ci credinţa fermă. Când suntem bolnavi să cerem să ni se dea sănătate şi nu să fim vindecaţi de boală.

În cazul unui om bolnav, cu cât vă temeţi mai mult pentru el cu atât produceţi un rău mai mare şi-l împiedicaţi să supravieţuiască.

Când se îmbolnăveşte cineva să-i acordăm un ajutor minim şi foarte detaşat, nu unul sufocant.

Atenţia exagerată în timpul bolii întreţine boala şi dependenţa.

Dacă compătimeşti un om, te poţi îmbolnăvi. Pe om poţi să-l ajuţi, dar nu să-l compătimeşti. Când compătimeşti un om bolnav înseamnă să nu fii de acord cu boala lui, dar nu iei în considerare cauzele spirituale ale bolii respective. Când rana este tratată cu iubire ea se vindecă repede. Vindecarea poate fi instantanee sau poate dura o viaţă, în funcţie de cât de mult aţi capitulat în faţa iubirii. În măsura în care putem păstra în suflet starea de bucurie şi iubire vom putea să învingem treptat orice boală. Vindecările au loc doar atunci când greşelile sunt plătite, lecţiile învăţate, atenţionarea luată în seamă.

Să nu uitaţi locul în care v-aţi născut. De locul în care aţi văzut lumina zilei şi de poporul din care vă trageţi v-a leagat şi vă leagă întotdeauna energii uriaşe, cu influenţe nebănuite. Să nu uitaţi că un om bolnav va fi ajutat cel mai bine să se vindece în locul în care s-a născut, pentru că numai acolo paternul lui bioenergetic funcţionează cel mai bine.

Dacă avem curajul să fim cinstiţi cu noi putem uşor să observăm că: jumătate din viaţă ne străduim să ne distrugem sănătatea pentru avere, pentru ca apoi în cealaltă jumătate să cheltuim averea pentru a ne recâştiga sănătatea, cât se mai poate din ea.(Aliz Brunner)

SCHIMBAREA

De cele mai multe ori cuvantul schimbare ne da fiori pe sira spinarii si intrebarile se ivesc de nicaieri in capul nostru (Schimbare? Ce e aia? De ce? Cum?) si ne trezim blocati in ceva ce nu stim ce inseamna sau cum se face.

Schimbarea este  iesirea din zona de confort, din zona de aparenta siguranta cu care erai obisnuit pana atunci. Ea poate fi facuta constient (atunci cand vrem) sau inconstient atunci cand ea se intampla fara a mai trece prin procesul de analiza al mintii.

Schimbarea incepe atunci cand nu te mai lupti, cand nu te mai opui la ceea ce deja exista in viata ta, la ceea ce ESTI aici si acum. In acel moment alegi sa accepti TOT ce este asa cum este, accepti momentul prezent si deschizi calea spre o multime de posibilitati, te lasi purtat de inspiratie divina. Mintea nu poate proiecta in viitor decat trecut, experiente traite de tine sau de altcineva, tipare cunoscute ca: "daca faci asta, o sa ti se intample asta".

Adevarul e ca habar n-ai ce ar putea sa se intample...stii doar ce ai mai trait, ce ai auzit, ce ti s-a spus. Dar viata inseamna mult mai mult de atat...intr-un Univers atat de vast exista o infinitate de solutii la care nu te-ai gandit pentru ca nu le-ai experimentat niciodata, iar ele poarta numele de MIRACOLE.

Asa ca primul pas spre schimbare este acceptarea realitatii prezente asa cum este ea. Si apoi putem porni la drum punandu-ne in fiecare zi intrebarea: "ce pot eu sa schimb azi?" ...drumul spre serviciu, locul pe care stau la masa, ordinea activitatilor zilnice, pot alege sa spun DA in loc de NU, etc. Si astfel spargem zona de confort, ne lasam surprinsi si deschidem calea spre lucruri noi in viata noastra.

"Putem să ne schimbăm întreaga viaţă, precum şi atitudinea oamenilor din jurul nostru doar schimbându-ne pe noi înşine." (Rudolf Dreikurs)

Amantele

De curand mi-a fost imprumutata cartea "Amantele" de Elfriede Jelinek. Autoarea s-a nascut in Austria si este castigatoarea premiului Nobel pentru literatura.

"Amantele" este un roman in care iubirea, casatoria, familia si copiii sunt descrise la modul cel mai realist. Iubirea si relatiile dintre iubiti sunt deseori descrise idilic in romane, storcatoare de lacrimi proaspete, de prea multe ori cu happy end. Aici, Jelinek, ia cutitul in mana si-l transforma in penita. Descrie cu brutalitate sentimentele care, de fapt, se reduc la sex si la nimic mai mult, oamenii acelui timp din roman fiind incapabili de sentimente si sentimentalisme. Cele patru personaje principale: Brigitte, Heinz, Paula si Erich sunt niste marionete miscate de sforile societatii si mentalitatii acesteia.

Are un stil dur dar amuzant daca reusesti sa vezi burlescul din situatii. Iti ofera pe tava viziunea asupra conditiei precare a femeii intr-o societate asa zis moderna (actiunea petrecandu-se undeva prin anii '70), unde barbatii munceau ca femeile sa stea acasa si sa aiba grija de EI si de urmasii lor. Unde femeile se angajau (ca vanzatoare sau ca muncitoare in fabrica de 'sutiene') ca sa-si poata gasi cat mai repede sotul muncitor si betiv care sa le scoata din plicticoasa munca de vanzatoare sau cusatorese si a le duce in 'regatul' lor unde sa munceasca, 'pline' de iubire si recunostinta pentru tot neamul in viata al barbatului. 15 ani reprezinta apogeul feminitatii pentru generatia actuala. Pentru generatiile anterioare, 12 ani era apogeul. La 15 ani erau fortate sa-si caute barbat. Deja dupa aceasta varsta isi pierdeau stampila de calitate, ajungand pana la urma sa nu mai aiba nicio valoare de circulatie.

Cei doi barbati prezenti in roman: Heinz si Erich reprezinta ceea ce acea societate numea barbat. Primul, crescut cu drag de parinti visatori la un viitor luminos pentru fiul lor; al doilea, Erich crescut de parinti in batai, munca, batai, munca, munca, batai, alcoolul devenind un panaceu al vietii de zi cu zi. Amandoi cu acelasi IQ. In mod curios nu devin studiu de caz, fiind deja definita ca indobitocire.

Ei sunt un vanat, ele vanatorese care, dupa ce au vanatul in tolba, pregatesc ciorba sine qua non a viitorului lor.

Un roman care trebuie citit cu detasare. Un roman care pare ca se reflecta si in ziua de azi.

Mai jos o sa redau un singur capitol din roman. Exact ceea ce trebuie pentru a cauta aceasta carte si a o citi.

'asadar, acum iubirea este aici'

<acum a venit, asadar, a n-a oara iubirea, dar pentru paula viata mai buna tot nu a inceput nici acum. este timpul sa apara, in sfarsit, viata si evolutia, in aceasta chestiune care s-a impotmolit.

  paula nici nu-si poate macar savura ca lumea marea iubire, pentru ca trebuie sa se scoale la 5 si sa faca dejunul pentru tata. paula stie ca o mare iubire are nevoie de timp, pentru a putea creste si a deveni si mai mare.

  paula nu are timp.

  in acelasi timp mama paulei urca poiana de munte cu grebla, pentru a administra si prelucra micul ei regat. mama inspecteaza fara incetare regatul ei, de la o granita de femeie gospodina la urmatoarea. mama isi intoarce capul incoace si-ncolo, in cautarea unor trecatori ilegali ai acesteia.

  mama priveste necontenit de la inceputul regatului ei pana la capatul ei, mereu incoace si incolo, si se bucura ca are un regat de gospodine.

  altii au poate cu mult mai mult, altii sunt poate tamplari, electricieni, tinichigii, zidari, ceasornicari, macelari! sau carnatari.

  dar in schimb, toti din familie sunt sanatosi.

  cand mama are o zi proasta, atunci se gandeste ca nevasta carnatarului de exemplu are un regat casnic propriu, dar pe deasupra o carnatarie proprie. atunci ii arde mama lui frantisor, nepotul, un sut cu dintii ascutiti ai greblei. plansetele si urletele lui franti o despagubesc pe mama pentru cele doua regate ale nevestei carnatarului, un regat casnic, si un regat-carnatarie. tipetele lui franti vireaza atentia mamei spre miezul chestiunii, si anume ca ea insasi are tot ce-si poate dori o femeie. si toti sunt sanatosi. uitata este nevasta carnatarului. il consoleaza pe franti. ce-si poate dori mama mai mult? nimic.

 mama paulei nu-si mai poate dori nimic, pentru ca si-a consumat deja destinul, fara a trage din asta vreun folos.

   asa ca, nemaiputand sa-si doreasca nimic, fiindca e prea tarziu pentru asta, mama paulei este de o fericire lipsita de dorinte.

  cu o fericire lipsita de dorinte, merge mama afara la camp. trage cu urechea spre interiorul ei, daca undeva aici inauntru rasuna vreun cantec sau ciripeste vreo mierla, dar tot ce aude e doar cancerul care razuie si mananca din ea. impotriva cancerului mama nu are nici macar alcoolul ca antidot.

   cancerul a vazut si el ceva frumos decat acest pantec ruinat, in care s-a intamplat cate ceva in decursul lungilor ani de casnicie. despre sedintele in apa clocotita pentru usurarea avorturilor nu vrem nici macar sa aducem vorba.

  ceea ce n-a avut voie niciodata domnul doctor sa vada este ceea ce ramane acum, pentru aceasta periculoasa boala mortala. e de parca si-ar fi economisit efectiv de-a lungul vietii ultimele energii slabe, pentru ca sa fie omorata si devastata apoi incet si dureros. prea mult n-a ramas.

  in revistele de la sfarsitul saptamana, mama a citit de fapt multe despre aceasta boala perfida, cu toate astea spaima o loveste acum cu toata forta. desi a citit ca spaima doar inrautateste totul si ca trebuie sa-ti pastrezi echilibrul este groaznic de inspaimantata si-si pierde complet echilibrul.

  paula a spus intr-o zi ca merge la ginecolog, pentru a i se prescrie anticonceptionale, daca va fi cazul, ca sa nu faca atatia copii. tu scroafa, spune mamica, sa lasi un barbat strain sa scormoneasca in tine, piei, drace! atat vreme cat paula locuieste in regatul ei casnic, n-o sa faca asta.

  paula e calma, pentru ca nu va mai locui multa vreme in regatul mamei, ci curand in propriul regat.

  erich insa nu da inca niciun semn, nu poate sa se pregateasca pentru absolut nimic.

  croitoria o face acum pe paula de-a dreptul nervoasa si nelinistita, drumurile in oras la scoala la scoala la croitorie sunt doar o abatere a atentiei de la erich. paula abia asteapta sa se intoarca acasa. pacat ca nu vom primi datele experimentului paula. paula vrea sa se retraga in viata particulara. la revedere, paula, intr-o sfera mai personala, mai placuta!

  abia intoarsa de la scoala de croitorie, paula se si arunca in cea mai buna rochie rosie a ei si o porneste pe deal in sus, in directia erich. sus paula este prinsa apoi ca un bumerang, abia daca si-a tras sufletul din avantul alergatului, este rasucita, cu un picior in cur, si iata cum fetita ia viteza inapoi spre casa.

  paula alearga pe deal in sus, e intoarsa in jurul axei sale si fuge din nou jos, ca un semnalizator de incendiu. cum s-ar spune, degeaba.

  regimentul acolo sus il dirijeaza mama si bunica lui erich. regimentul real il conduce singurul barbat din casa, tatal vitreg al lui erich, care este un fost functionar, ceea ce nu pot spune multi despre ei insisi, cand la sfarsit se va ajunge odata la rafuiala cea mare.

  astmul, tatal vitreg, care asa se numeste, pentru ca este astmatic, le lasa pe cele doua femei decrepite sa se desfasoare, de este o placere sa le vezi.

  o placere e pentru astm. pentru cele doua femei este o placere mai mica, dar tot placere.

  el o face intr-o maniera subtila, maniera functionarului.

  el o face fara vorba, doar cu personalitatea lui. astmul, pensionarul bolnav, sade ca un broscoi pe locul sau si este aprovizionat cu mancare, bautura si programul de televiziune.

 haraind oribil, astmul pluteste peste toate ca un cosmar.

  astmul are absolut totul sub control, asa cum avusese odinioara sub control o miniscula dar esentiala parte a cailor ferate, mama il curata si il freaca pe dinauntru si pe dinafara, curata imprejurul lui si dedesubtul lui, de e o placere sa privesti.

  cat despre placere, de ani multi mama n-a mai simtit nimic.

  placerea pe care mama a simtit-o uneori inainte a trebuit s-o plateasca scump, cu o liota de copii.

  dupa acea placere a urmat o fericire anume, o fericire mai durabila, care nu a fost atat de incitanta, in schimb mai statornica: fericirea de a avea copii.

  astmul se lasa cu placere ingrijit, in gradina ouatoare.

  astmul ar dori ca mama sa radieze din sine orice amintire a placerilor de odinioara. cea mai mare placere ar simti-o el s-o vada cum zgarie de pe podele murdaria cu unghiile. din pacate, doar moartea va putea radia in mama cu totul, toate murdariile ce le-a facut odinioara.

  pe nevasta lui, care-n trecut a facut foarte multi pasi gresiti, astmul o pazeste foarte sever. astmul si nevasta lui sunt deja pe drumul cel bun, ei sunt aproape in groapa. inca nitelus.

  in atmosfera pasnica de munte, astmul isi priveste nevasta in timp ce munceste. soldul bolnav al mamei protesteaza trosnind impotriva acestui tratament brutal. nu-i ajuta la nimic. cineva trebuie sa faca treaba si acest cineva e mama. recunostinta o ajuta la asta.

 recunostinta stoarce pentru ea o carpa uda.

  de asta se bucura reumatismul articular.

  mama e ca o pastaie goala sau ca o plasa de cumparaturi goala, din care a cazut de mult totul afara. ca o plasa care mai are si gauri.

  in timpul asta, paula suie dealul alergand.

  daca autobuzul postei face semn printr-un claxon, e si pentru mama lui erich un semn ca paula s-a intors de la lucru.

  ea asteapta deja sus, mama, aha, acum isi imbraca paula lenjerie proaspata, acum isi piaptana cele cateva fire de par gri ca soarecele, acum isi pune rujul si acum pantofii de plastic, care au fost ieftini, dar au o forma frumoasa. acum isi ia posetica potrivita, cea alba. acum: mars si la drum!

  la erich.

  acum se pune si mama in miscare, incetisor, fara graba este astazi deviza.

  iata ca apare si paula de dupa cotitura, se izbeste de batrana, incapatanata si indarjita. daca e vorba de 

barbat, atunci merge, daca-i vorba de munca, atunci dintr-o data nu merge, gandeste mama indarjita si sfartecata de ura.

  paula alearga spre mama lui erich ca o pasare ce zboara direct in geamul de sticla al ferestrei, direct intr-un zid de beton, efectul este identic: nu se poate mai departe.

  mars inapoi, in jos, in directia opusa, si mai cu elan, rogu-te.

  mama spune ca paula nu are ce cauta pe aici, ca n-a pierdut nimic. atunci cand, de fapt, paula si-a pierdut aici inima.

  mama ar dori ca erich sa ingrijeasca mai departe singura dintre vaci care da lapte pentru cafeaua tatii si, in afara de asta, sa adape porcul. mama are tbc osos, un destin cumplit, pe care trebuie sa i-l usureze erich. dupa felul vietii pe care a dus-o, mama ar fi meritat ceva mai rau decat tbc-ul, dar a capatat un functionar. paula merita ceva si mai cumplit, ceea ce va si capata.

  erich este utilizat pentru muncile brute, cat si pentru cele fine, in masura in care creierul ii ingaduie sa le execute.

  buna ziua, vin la erich, mai poate paula ciripi, dar mai mult nici ca apuca. nu i-ar fi rusine sa alerge dupa erich. erich este proprietatea cea mai productiva a lor a tuturor.

  ca o jucarie intoarsa cu cheia, coboara paula iar in viteza dealul, fiecare pas o indeparteaza mai mult de telul ei, erich.

  cand nu munceste, mama sade mereu la postul de observatie al ferestrei ei si examineaza cu privirea atintita drumul gol.

  cand nu munceste, sade si paula, mereu jos la capatul drumului si examineaza atent, cu privirea atintita in sus, drumul gol.

  si bunica sta la postul de observatie din camera ei, bunica e atat de batrana, incat e doar tolerata si ar fi complet pierduta fara fiica ei si fara astmul-ginere, cel care o intretine pe fiica. existenta bunicii atarna de un fir de par, pentru ca un halitor in plus este un halitor prea mult, cand astmul haleste singur aproape totul.

  mama si bunica au grija in ture ca nimeni sa nu il rapeasca pe erich al lor. astmul nu e rapit oricum de nimeni, asta le ramane lor. acum deci, nu numai ca fiecare uraste pe fiecare, acum toti se urasc impreuna, intr-un frumos unison, si pe paula, care nu are de daruit decat dragostea ei si pe ea insasi.

  ceea ce e prea putin.

  paula ar exploata cu siguranta forta de munca a lui erich pentru propriile ei scopuri murdare, pentru o casuta, un copilas, cativa copilasi si o masina. avantajul pe care paula l-ar avea de la erich nici nu poate fi pus in balanta cu bataia pe care ar incasa-o paula de la erich. bataia nu poate compensa niciodata banii. banii cantaresc mai greu decat bataia.

  paula in schimb nu se are de dariut decat pe sine insasi si dragostea ei.

 ceea ce e prea putin.>

Filosofie necesara

Un profesor de filosofie stãtea în fata clasei având pe catedrã câteva lucruri. Când ora a început, fãrã sã spunã un cuvânt, a luat un borcan mare de maionezã gol pe care l-a umplut cu mingi de golf. I-a întrebat pe studenti dacã borcanul este plin si acestia au convenit cã era.
Profesorul a luat atunci o cutie cu pietricele pe care le-a turnat în borcan, scuturându-l usor. Pietricelele au umplut golurile dintre mingile de golf. I-a întrebat din nou pe studenti dacã borcanul era plin iar acestia au fost de acord cã era.
Profesorul a luat dupã aceea o cutie cu nisip pe care l-a turnat în borcan,. Firesc nisipul a umplut de tot borcanul. I-a întrebat din nou pe studenti dacã borcanul era plin iar acestia au rãspuns în cor: "pliiin"!
Profesorul a scos de sub catedrã douã cesti cu cafea pe care le-a turnat în borcan umplându-l de aceastã datã definitiv. Studentii au râs.

"Acum" a spus profesorul dupã ce hohotele s-au domolit, "as dori sã întelegeti cã acest borcan reprezintã viata voastrã.

• Mingile de golf reprezintã lucrurile importante pentru voi, familia, copiii, sãnãtatea, prietenii si pasiunile voastre, si cã dacã totul ar fi pierdut în afarã de acestea, viata voastrã ar fi tot plinã."
• "Pietricelele sunt celelalte lucruri care conteazã pentru voi, serviciul, casa, masina, iar nisipul e restul lucrurilor mãrunte"
• "Dacã veti începe cu nisipul," a continuat el "nu veti mai avea unde sã puneti mingile de golf si pietricelele"

"La fel si în viatã, dacã îti irosesti tot timpul si energia pentru lucrurile mici, nu vei avea niciodatã timp pentru lucrurile importante pentru tine."

"Acordã atentie lucurilor importante pentru fericirea ta. Joacã-te cu copiii, fã-ti controale medicale periodic, iesi cu sotia în oras la cinã, joaca golf, vei avea suficient timp altã datã sã faci curat sau sã repari cine stie ce dispozitiv. Ai, în primul rând grijã de mingile de golf, ele conteazã cu adevãrat. Stabileste-ti prioritãtile, restul e doar nisip."

Unul dintre studenti a ridicat mâna interesându-se ce reprezentau cele douã cãni de cafea. Profesorul a zâmbit.

"Mã bucur cã întrebi asta, ele vor doar sã arate cã, oricât de plinã ar pãrea viata ta, e loc întotdeauna pentru douã cãni de cafea, împreunã cu un prieten."